Feeds:
Articole
Comentarii

Ingeri printre noi.

Cand ma gandesc la respingere, indiferent de care-o fi ea imi zboara gandul la un nume. La un nume, pentru ca orice nume este insotit de o poveste. Numele care imi izbeste mintea, intr-un astfel de moment este Agar. Un nume biblic, un nume care ma face mai degraba sa-L socotesc pe Dumnezeu in problema mea mai devreme decat orice altceva.

Cred ca fiecare dintre cei care traiesc pe lumea asta au parte de un astfel de episod, cel Featured imageputin. Indiferent de forma pe care o imbraca si cadrul in care ea are loc, respingerea este parte din viata umana. Apare pe neasteptate si nu prea gasim rationamente logice pentru un astfel de eveniment.

Cel mai adesea in astfel de momente adoptam o mentalitate fireasca si ajungem sa ne simtim marunti in orice aspect al fiintei noastre. Asa a fost si Agar. Ah, sa nu uit, am ales-o pe Agar pentru ca ea a avut, sansa sau nesansa sa fie de 2 ori respinsa din casa patriarhului Avram… Spuneam ca si Agar s-a simtit marunta, lipsita de orice fel de apreciere, de orice fel de suport din partea familiei patriarhale. A fugit in pustiu consemneaza Biblia si asta ca un semn ca respingerea ne debusoleaza.

Chestia interesanta e ca acolo, in durerea ei, cu capul in pamant, invizibila parca, citez :” Îngerul Domnului a găsit-o lângă un izvor de apă în pustiu…„. In zilele noastre, geografic vorbind, fantana din drum nu-ar fi un punct citit de Gps. Nu ar considera nimeni ca e periculos sa fii acolo de unul singur, respins. Nu te-ar cauta nimeni si nu ti-ar oferi nimeni un mesaj cu : „vino acasa!”.

Slava Domnului pentru ingeri. Dumnezeu ii trimite cu sarcini speciale. Ingerul a gasit-o in locul in care nu era cautata de nimeni iar Agar s-a reintors acasa, in starea de dinainte.

Mi-e greu sa cred ca ea se mai intalnise cu vreun inger pana atunci. Spun asta pentru ca Agar a ramas de-a dreptul uimita de Ingerul Domnului si de cele intamplate. In capitolul 16 din Geneza ea recunoaste faptul ca Dumnezeu nu este un Dumnezeu doar de vreme buna. El este si un Dumnezeu de vremuri grele. Cu adevărat, am văzut aici spatele Celui ce m-a văzut!”.

Dar pana sa rosteasca aceste vorbe, Agar a reactionat ca un om normal. Ca mine. Respins ajung sa nu dau doi bani pe mine si totodata ajung sa cred ca si Dumnezeu ar fi de-acord cu asta.

Si totusi, Dumnezeu ma vede si trmite cate-un inger sa ma caute. De cele mai multe ori nu-l recunosc, pentru ca poate fi imbracat ca un om normal. Nu il recunosc, pentru ca poate e unul dintre apropiatii mei. Nu il recunosc pentru ca poate n-are aripi si aureola. Poate e doar un simplu frate, sau o sora, poate ca n-are un discurs prea bine articulat, poate ca nu spune cele mai interesante vorbe…dar cu siguranta spune cele mai potrivite. 

Agar s-a intalnit cu un inger si s-a mirat de-aceasta. Insa cu timpul experienta aceasta ar fi trebuit s-o faca mai optimista. S-o ajute sa se maturizeze putin, in umbletul ei.  Dar in Geneza 21, Agar da dovada de altceva. Fiind din nou respinsa, ea reactioneaza ca prima oara. Uitase Agar, ca Dumnezeu, este El Roi si de-aceea se-aude din cer un glas: „Ce ai tu, Agar?„.

Problema cea mai mare nu consta in situatia de-atunci (desi nu i-a fost usor), problema cea mai mare era aceea ca Agar a inceput sa planga si sa ridice glasul fara directie. Ori, in pustie, Dumnezeu…n-are nici o problema sa ne gaseasca si-a doua oara, si-a treia, si-a patra, si-a cincea…si de fiecare data.

Unde esti?

Cui nu-i plac povestile?
Cu ele am crescut fiecare dintre noi. Ele sunt clipele care ne-au pictat in culori copilaria. Cand ma uit in spate inspre mine, acum 20 de ani ma vad ca unul care inspira orice poveste spusa (nu obisnuiam sa le prea citesc pe-atunci, si nici acum nu m-as putea lauda cu asta). Ele erau imboldurile spre-un viitor intocmai cum mi-l dorisem.
Mi-aduc amine ca-mi doream sa fiu un Praslea cel voinic, sau macar o data sa-l retraiesc in propria piele pe Nica-al lui Creanga.
Dar efectul de poveste s-a disipat pe masura ce-au trecut vremurile si anii peste mine. Astazi ma confrunt cu realitatea. Uneori prea dura, alteori de neinteles. Azi traiesc in prezent grabit inspre-un viitor ce nu pare-a fi intocmai ca o poveste. E o lupta, o alergare, un zbucium repetat. As putea spune ca urasc diminetile tocmai din aceasta pricina…bine, si pentru faptul ca sunt mare fan al somnului de dimineata. Oricum…povestile nu mai par a fi pentru oameni. Pentru oameni ca mine…
Si totusi, parca contrar a ceea ce-am zis, Dumnezeu in Sine ma inspira prin poveste. De pe primele pagini ale Scripturii, Adam si povestea din spatele lui si Noe si Avraam si restul compun cel mai mare volum de povesti. Reale „povesti.”
Ele au ajuns sa ma reprezinte si pe mine. N-as fi zis ca ma aseaman cu Adam, desi vorba aia: „o apa si-un pamant suntem toti”.
Ma uit la Geneza 3 si vad in reactia lui Adam din versetul 10 („Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns.”)…raspunsul meu.
Dumnezeu il cauta si-l gaseste pe Adam prins in offside. Adam pacatuise. Eu pacatuiesc, deseori. Dumnezeu il cauta pentru partasie. Si eu Il aud cum ma cheama. L-a gasit dupa copaci. Ma gaseste Dumnezeu printre greseli si esecuri. In acel punct il intreaba pe Adam si ma-ntreaba si pe mine: Unde esti?
Ca raspuns la aceasta intrebare venita de undeva de sus am o reactie cu totul adamica. Adam recunoaste prin declaratia sa din versetul 10, trei stari pe care le traiesc la aceiasi intensitate.
Teama, rusine si vina. Dar ce poveste-ar putea fi aceasta al lui Adam daca nu l-as vedea mai departe pe Adam depasindu-si toate aceste stari, razolvandu-le?
In urmatoare etapa din viata sa, trecand prin declinul care-a avut un ecou asupra intregii omeniri il vad pe Adam un om „cazut”, dar la locul lui. Consecintele pacatului au ramas, nu si ranile lui. De cu zor ca multi dintre oameni si prin sudoarea fruntii isi castiga painea. Totusi Adam si-a recapatat echilibrul.
Se naste primul copil al lor, si Adam nu conteneste sa aduca aprecieri si multumiri exclusiv Domnului. A inteles Adam ca viata, atat a lui cat si a celor de dupa el, este in totalitate a Domnului. „Am capatat un om cu ajutorul Domnului”, imi spune despre povestea unuia ca mine, ca noi toti. Unuia care pentru prima oara in Scriptura a definit adevarata inchinare.
Chiar daca suntem cu capul plecat apasati si macinati de teama, rusine si vina…nu e cazul sa credem ca viata s-a incheiat odata cu inchiderea Edenului. Viata lui Adam tocmai de-acolo incepuse. Omul acesta a avut parte o poveste minunata alaturi de Dumnezeu. O poveste intinsa in jurul a 930 de ani.
Slavit sa fie Domnul ca El e Personajul Principal al oricarei povesti. Inclusiv a ta.

Doamne ajuta.

Experti in taine.

Experti in tainele lui Dumnezeu. Asa-si spun ei. Se prezinta la biserici, sunt calatori si singura lor predica e predica ce-si poarta titlul de „calea ingusta”. Oameni pe care daca-i auzi o data, iti raman in minte. Nu-ti raman in minte pentru ca ti-au placut, ci pentru ca iti amintesti pur si simplu.

Oameni care te „incurajeaza” amenintandu-te cu iadul si care „intaresc” sufletul tau cu vorbe de duh. Se poarta umili dar nu c-ar fi neaparat asa. Predica lor nu contine prea multe texte coerente sau vreun mesaj anume, ci doar experientele lor, mai deosebite decat cele ale omului simplu din biserica. Vocea lor este impunatoare caci cum altfel ai putea argumenta propria-ti experienta. Cu cat e strigata mai tare, cu-atat e mai valida…

Lacrimogeni si cu-un talent oratoric parca iesit din comun reusesc totusi sa-ti transmita ideea ca e vorba despre tine si despre ceea ce poti face tu si numai tu. Oameni a caror evanghelie are legatura directa cu cat de putin te uiti la tv, cat de modest te imbraci dar si cu-abilitatea de-a trai izolat. Neintelept in felul lumii, expert in taine iti arata o cale pe care nici el n-o urmeaza. Sau dac-o urmeaza, este prea nefericit, prea dezamagit ca nu multi il inteleg.

Autocompatimit ii vede pe toti din jurul sau pierduti. De aceea si mesajul lor, atrage atentia asupra super-omului din tine. Vei ajunge mantuit doar daca tu poti sa ajungi…ei nu accepta harul, pentru ca vor sa-l merite, nestiind ca ” a încerca să ajungi la cer prin propriile tale fapte bune este ca şi cum ai încerca să traversezi Atlanticul într-o barcă de hârtie.”

De astfel de oameni apostolul Pavel ii indeamna pe credinciosi sa se fereasca…sunt trist ca noi le facem loc la amvoane.

 

 

Mergand mai departe.

Scriu din vale de-acolo de jos si vreau sa descriu sentimentul. Cu greu imi gasesc cuvintele pentru ca pana acum n-am mai fost aici, decat prin apropiere, desi credeam ca sunt acolo. Dar acum sunt jos-jos. Aparent fara speranta si bucurie. Fara zambet sau doar cu zambet de afis. Fara vise si plin de remuscari. Stau pe fundul vaii si inchinzand ochii ma interpatrund 2 intrebari:
– prima, cea mai acuta si insistenta, chiar legitima as spune, este: „De ce!?”. De ce eu? De ce acum? De ce asa ?
– a doua, sporadica si nu prea hotarata suna asa: „De-acum ce poti face!?”. Ce crezi ca mai ramane de facut?
Ambele imi provoaca imaginatia si ma fac sa ma impart in bucati. Am moralul la pamant ratiunea mi-e inexacta si traiesc. De fapt a trai e un termen mult prea nobil pentru ceea ce simt acum. Mai drept este sa spun ca supravietuiesc sau traiesc inert. Imobilizat in propria constiinta aud vocea celor doua intrebari.
Alternand intre aceste doua intrebari, viata mea e ambigua si statica. Nu ma vad inaintand atata timp cat zabovesc in ambele. Cautand raspunsul la prima ma afund tot mai mult iar cautand raspunsul la a doua voi obosi cautand. Si continui sa stau…si nimic. Dar…
Nimicul nu poate produce decat nimic. De aceea nu voi mai astepta in speranta vreunui miracol. Voi crea miracolul. Cum!? Dumnezeul pe care-l port in inima e puternic. Mai puternic decat slabiciunile mele. Dumnezeul meu e lumina. El ma va lumina in intuneric. Dumnezeul meu a fost prezent cu mine si pe munte. Este si aici. Dumnezeu m-a incurajat si-n alte situatii, nu cred ca se va opri acum. Dumnezeul meu e TOT. Nimic mai mult si nimic mai putin. El e TOT si traind cu acest principiu valea nu mai e defapt o vale. E o iluzie. Realitatea mea e Dumnezeu. Cu El a inceput totul si cu El se sfarseste totul. El e miracolul meu si-as vrea sa traiesti si tu miraculos…Esti gata!?

El

„Da!Pana la moarte…si dupa!”, spuneam cu emotie si entuziasm inainte sa ma scufund in apa botezului. L-am iubit pe Domnul si eram gata sa fac orice pentru El. Ma coplesise deplin dragostea Lui nestavilita. Era ceva de nedescris, si asa a si ramas pana in ziua de azi. Nu-mi ajung tastele sa spun ce fain a fost.
Acela era insa primul pas, primul nivel. Un nivel facil. Credeam totul, luam totul de bun iar viata imi era mult simplificata. Isus imi platise datoria fata de moarte. Eram decis ca nimic nu ma va clinti din a-L urma cu credinciosie si iubire. Inainte mea statea decizia ferma de a ramane in voia Lui.
Timpul a trecut iar viata mi-a adus necunoscutul. Sunt acelasi dar m-am schimbat. Il iubesc pe Isus dar nu spun accentuat acest lucru pentru ca s-ar putea sa gresesc. Voia Lui nu mi-e clara si mi-am complicat viata de unul singur. Decizile mele de zi cu zi nu m-au dus acolo unde mi-am propus s-ajung. Nu sunt loial si nu ma regasesc printre cei din prima linie care sa fie pregatit de lupta…
Nu pot sa numar de cate ori m-am apucat de un lucru pe care mai apoi l-am lasat in derizoriu. Nu o data am spus „da” fara ca „da-ul” meu sa fie adlitteram. Chiar si-acum pot sa insir un numar destul de mare de angajamente, planuri sau idei pe care l-am dorit a fi implinite dar care au ramas undeva in neant. Cel mai notabil exemplu ma zdrobeste. Imi propun sa citesc sa ma rog zilnic si nu reusesc. Mirajele de zi cu zi ma indeparteaza tot mai mult de ceea ce trebuie sa fiu. Nu ajung la tinta…
Imi indisplace aceasta situatie. Uneori ma mai amagesc zicandu-mi ca fiecare se confrunta cu aceiasi situatie si automat trec la modul pasiv, modul pe care-l traiesc (desi n-as vrea), la cote maxime. Asa imi petrec zilele, care se aduna tot mai multe…

Imi lipseste loialitatea din prima zi. Vreau sa iubesc ca la inceput si vreau sa fiu daruit cu totul. Poate ca in jurul meu nu vad oameni de la care sa iau exemplu sau poate ca eu sunt ciudat…nu stiu! Ceea ce stiu, atat pentru mine cat si pentru oricine este ca in Biblie sunt o multime de oameni care-au fost credinciosi lui Dumnezeu. Moise chiar, este laudat de Domnul cand declara despre el ca este credincios in toata casa Lui. Nu despre oricine s-ar putea spune asta. Cu atat mai mult despre mine…

Oricum, chiar daca toata Biblia ar fi despre oameni rai Cel care epateaza deasupra tuturor ramane El, Dumnezeu. Un Dumnezeu „iubitor de oameni” un Dumnezeu plin de Indurare care nu oboseste iertand.
Scriu cu convingere asta si caut sa traiesc imbibat de incredere in El. Ce ziceti!? O sa fie mai bine?

Pariul este deja castigat…Harul lui Dumnezeu ramane „ultimul cuvant dintre cele care spun totul”!
Binecuvantat sa fie El!!!

Freedom

E duminica. Sunt la lucru. E inca dimineata buna iar in depozit nu se mai aude decat boxa radioului care tuna-ntruna un refren. Seful e ocupat la un alt birou, nu se uita la mine si de aceea ma incumet sa scriu. Oricum de la distanta ar parea ca as lucra ceva desi nu o fac…Ce!? Doar e duminica!
In fine…Vreau sa scriu ceva iar radioul inca-mi da idei. Cea mai stralucita idee vine in urma unui refren ce face des referire la libertate. Problema insa este ca nu prea stiu ce sa scriu. O sa incep simplu intrebandu-ma ce este libertatea? Si-apoi sunt cu adevarat liber!?
Definitia mea este legata nu atat de mult de revolutia din ’89. Nu simt ca as fi fost robul sistemului ca doar aveam abia 2 ani si stiam prea putine despre nenea Ceausescu. Pentru a vorbi despre libertate trebuie sa ma refer mai degraba la aventura mea spirituala inceputa paremi-se in 27 iunie 2005 cand, la un program religios tinut intr-o casa de cultura, m-am lasat in voia Altuia, net superior mie si-a oricui.
Intorcandu-ma-n trecut mi-aduc aminte de viata de dinainte. Conceptul de libertate se definea pe-atunci cu aceea de a fi independent…un vis prea indraznet cand locuiesti cu parintii la ei in casa. Dar visam libertatea, si o gustam sporadic la fiecare weekend. Petreceam prin cluburi, eram autonom si in randul lumii nu prea tineam seama sa inhib vreo nestapanire. Desigur ca orice tanar de 17 ani aveam propriile mele tabuuri pe care le mai mascam cu ritualul plictisitor de duminica, atunci cand fara vigoare imi insoteam mama la biserica.
Duhul mi-era inapt in a putea razbi peste viciile mele si totodata peste impasibilitatea mea fata de cele sfinte si reale. Mocnea in mine dorinta de a fi liber intr-o alta forma, dar strigatul puternic al vietii de adolescent ma chema cu o mai mare putere inspre libertatea facila pusa la dispozitie oricui la pret de nimic.
Dar odata cu acea seara de marti ceva s-a schimbat. Avea sa fie ultima mea zi in calitate de independent, fara nici un Dumnezeu. Nu as putea descrie in cuvinte oferta regala daruita de Isus si nici n-as putea spune despre sentimentul trait cand am simtit ca sunt dezlegat de orice lant al slabiciunii, vinovatiei si al rusinii. Am devenit liber cu-adevarat…si sunt liber. Insa libertatea mea de-acum are de-a face cu o Persoana care-Si spune prin Biblie c-Ar fi Adevarul. Nu sunt liber prin mine insumi. Nu stiu daca cineva e liber de unul singur pentru ca:
Doua dimensiuni are lumea asta. Una vazuta si una nevazuta. In cea vazuta citim stirile si suntem informati cu privire la liderii ei. Cealalta lume este un taram de razboi. Exista intuneric si lumina, nu cale de mijloc nu loc de refugiu, doar atat. Cei din lumina sunt condusi de Liderul Suprem creator al tuturor si totodata Rege de drept peste tot. Cei din intuneric au si ei un lider oferind tuturor iluzia cu pretul libertatii lor, si aceasta din urma fiind nimic mai mult decat o himera. Asa eram eu atunci…Soiul de libertate cu care ma confundam atunci era tocmai libertatea de a ma alege cu nimic sau mai bine zis de a se alege nimicul de mine. Asta pentru ca singura mea libertate de-atunci era libertatea de a alege raul.
Azi sunt liber pentru ca am ales lumina. Nu mai sunt nevoit sa ma setez la a trai tot mai josnic. Am iesit din mocirla si nu ma mai scufund. Dimpotriva sunt liber chiar daca libertatea de-acum are o alta definitie si anume aceea de a asculta de Adevar si de-Al cunoaste tot mai mult. E mult mai inaltatoare libertatea de-acum si mult mai armonioasa intrucat Isus mi-a dat-o!

Dar despre libertatea ta ce poti spune!?

Viaţa este fascinantă prin potenţialul ei de-a ne-mbucura. Să ne gândim la bucuriile dăruite şi trăite pe parcursul fiecărui an şi de ce nu, a fiecărei zile. Ieri m-am bucurat că mi-am atins 80% din scopurile propuse pentru ieri. Azi mă bucur, şi nu ştiu dacă încă-i prea devreme, pentru ceea ce mi se poate întâmpla. E interesant să trăieşti…binele stă la colţ gata să te întâlnească şi de-aţi aduce zâmbet pe buze şi-n suflet. Totuşi, deşi nu merit a avea parte de vre-un bine, el mi se întâmplă şi-l primesc cu bucurie.
Unii n-ar putea spune acelaşi lucru. Obeserv un caz din Biblie mai aparte, în care binele este pus mereu la cumpăna îndoielii alături de un „dacă”. Este vorba despre Iacov, în fuga acestuia de Esau. Ajuns la o depărtare de o zi de călătorie, este istovit şi se pune să se culce, având la căpătâi o piatră pentru a se apăra de potenţialii duşmani. Adormit are parte de un vis frumos prin care i se asigură mult mai multe decât i-ar putea oferi statul român la ora actuală. Dumnezeu Însuşi e gata să-i ofere binele fără vreo condiţie iar Iacov se trezeşte, speriat. Speriat de prea mult bine!? Nu ştiu.
Lucrul ciudat însă apare după ce Iacov recunoaşte că Dumnezeu este în acel loc şi face o juruinţă. De obicei jurămintele pe care le facem noi azi, încep cu dispoziţia noastră de a fi ai Domnului. „Doamne mă decid de azi, Doamne de azi îţi promit”…Iacov şi alţii din Scripturi au un alt gen de juruinţe. Ele sunt în jurul lui „dacă”. Deşi Dumnezeu l-a asigurat că va fi cu el şi că-i va proteja de orice Iacov, pentru că nu-l cunoştea pe Dumnezeu decât din auzite, a pus promisiunile lui Dumnezeu să fie egale lui „dacă”!
Cazul lui Iacov este fericit, pentru că Dumnezeu nu se poate nega pe Sine însă vis-a-vis de noi ceilalti ştim că promisiunile lui Dumnezeu sunt da oricâte ar fi ele. Punerea firescului „dacă” lângă „da-ul” divin este o dovadă a slăbiciunii şi totodată este un factor care ne face neroditori pentru Dumnezeu. Alături de „dacă” nu vom avea puterea de a creşte şi de-a ne maturiza.
Iacov a mai avut un „dacă” după mai mulţi ani. Însă de data asta este un dacă ce-L preamăreşte de Dumnezeu. El îi spune lui Laban:

Dacă n-aş fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se teme Isaac, mi-ai fi dat drumul acum cu mâinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferinţa mea şi osteneala mâinilor mele şi ieri noapte a rostit judecata.”

Viaţa poate fi frumoasă şi spectaculoasă chiar fără dacă am fi mai, dacă am face mai, dacă aş avea mai , dacă aş cunoaşte mai mult. Încearc-o!