Viaţa în jurul lui “dacă”!

Viaţa este fascinantă prin potenţialul ei de-a ne-mbucura. Să ne gândim la bucuriile dăruite şi trăite pe parcursul fiecărui an şi de ce nu, a fiecărei zile. Ieri m-am bucurat că mi-am atins 80% din scopurile propuse pentru ieri. Azi mă bucur, şi nu ştiu dacă încă-i prea devreme, pentru ceea ce mi se poate întâmpla. E interesant să trăieşti…binele stă la colţ gata să te întâlnească şi de-aţi aduce zâmbet pe buze şi-n suflet. Totuşi, deşi nu merit a avea parte de vre-un bine, el mi se întâmplă şi-l primesc cu bucurie.
Unii n-ar putea spune acelaşi lucru. Obeserv un caz din Biblie mai aparte, în care binele este pus mereu la cumpăna îndoielii alături de un “dacă”. Este vorba despre Iacov, în fuga acestuia de Esau. Ajuns la o depărtare de o zi de călătorie, este istovit şi se pune să se culce, având la căpătâi o piatră pentru a se apăra de potenţialii duşmani. Adormit are parte de un vis frumos prin care i se asigură mult mai multe decât i-ar putea oferi statul român la ora actuală. Dumnezeu Însuşi e gata să-i ofere binele fără vreo condiţie iar Iacov se trezeşte, speriat. Speriat de prea mult bine!? Nu ştiu.
Lucrul ciudat însă apare după ce Iacov recunoaşte că Dumnezeu este în acel loc şi face o juruinţă. De obicei jurămintele pe care le facem noi azi, încep cu dispoziţia noastră de a fi ai Domnului. “Doamne mă decid de azi, Doamne de azi îţi promit”…Iacov şi alţii din Scripturi au un alt gen de juruinţe. Ele sunt în jurul lui “dacă”. Deşi Dumnezeu l-a asigurat că va fi cu el şi că-i va proteja de orice Iacov, pentru că nu-l cunoştea pe Dumnezeu decât din auzite, a pus promisiunile lui Dumnezeu să fie egale lui “dacă”!
Cazul lui Iacov este fericit, pentru că Dumnezeu nu se poate nega pe Sine însă vis-a-vis de noi ceilalti ştim că promisiunile lui Dumnezeu sunt da oricâte ar fi ele. Punerea firescului “dacă” lângă “da-ul” divin este o dovadă a slăbiciunii şi totodată este un factor care ne face neroditori pentru Dumnezeu. Alături de “dacă” nu vom avea puterea de a creşte şi de-a ne maturiza.
Iacov a mai avut un “dacă” după mai mulţi ani. Însă de data asta este un dacă ce-L preamăreşte de Dumnezeu. El îi spune lui Laban:

“Dacă n-aş fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se teme Isaac, mi-ai fi dat drumul acum cu mâinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferinţa mea şi osteneala mâinilor mele şi ieri noapte a rostit judecata.”

Viaţa poate fi frumoasă şi spectaculoasă chiar fără dacă am fi mai, dacă am face mai, dacă aş avea mai , dacă aş cunoaşte mai mult. Încearc-o!

Vechiul sport national!

Ma vad inconjurat intr-o lume ciudata. Tot in jurul meu e prea furtunos iar oamenii par prea indiferenti in ceea ce priveste limitele. Si nu orice fel de limite, ci cele elementare legate de “bunul simt” care-i oricum mult prea bun pentru ei.

Un mare om al luiDumnezeu din zilele noastre a fost persiflat de altii care nu se ridicau sub nici o forma la inaltimea lui.

Un prieten de-al meu a fost acuzat de adulter numai pentru ca a mers sa-si ia de mancare insotit de o fata.

O tanara crestina a fost luata peste picior de prea multi pentru ca a facut ceea ce stie ea mai bine, si a cantat…pentru unii intr-un loc nepotrivit. Si astea-s cazuri prea putine. Pesemne ca daca as fii informat in totalitate cu “noul sport evanghelic” as fi umplut multe pagini cu astfel de judecati.

Nu stiu care-i cauza pentru ca pe prea multi ii vad cuprinsi de acest aspect al criticii urate, nesimtite si in prea multe cazuri barbara. Nu stiu nici care-i tratamentul atata timp cat avem scris negru pe alb cuvintele Mantuitorului: “Nu Judecati!”, si parca tot degeaba. Ce stiu insa este ca rezultatele-s zdrobitoare. Suntem gata sa distrugem reputatii,  sa ucidem vise si in cele din urma chiar sa daramam suflete nevinovate. Totul pentru ce? Unii pentru a fii mai destepti ca altii, unii pentru a fi mai sus ca altii, unii pentru ca le place si in urma unii pentru ca nu pot altfel. Si aici e problema. Unii nu pot altfel…

Asa-s proiectati, asa au ajuns sa fie, pentru ca vorba unui status de pe Messenger : “ceea ce faci e suma a ceea ce ai repetat in timp”. E trist pentru ca Bisericile-s pline de astfel de persoane si e trist din mai multe motive. Orice judecata emisa de ei o ia in doua directii. Una o atesta si ei si-s multumiti cu asta (ca doar nimeni nu judeca neintentioanat), iar acea directie e indreptata spre persoana judecata iar a doua directie e o directie mai urata, ironica chiar… “Nu judecati ca sa nu fiti judecati sau Cu ce masura judecati cu aceea vi se va masura. E clar oricat de mult am nega ca judecand vom fi noi insine afectati, ne ranim cu propriile arme. Insa pe mai departe oare ce se va inampla cu noi cei care judecam in fata lui Isus care printre altele a zis despre Sine si despre noi: “Voi judecati dupa infatisare…”iar acum bomba…“Eu nu judec pe nimeni.”? Cu siguranta nu vom putea spune ca “meseria” de  a judeca am invatat-o de la El. Si daca n-am invatat-o de la El poate c-am invatat-o de la “celalalt”…si asta-i avertismentul suprem!

Agnes

” De multe ori imi imaginez că dacă aş avea o experienţă mistică puternică, acest lucru ar rezolva odată pentru totdeauna problemele legate de credinţă.Însă pentru oamenii care au asemenea experienţe, nu pare să fie aşa. Uneori oamenii vin la munte, aud tunetul, văd fumul şi fulgerele şi, totuşi câteva luni mai târziu se plâng că trebuie să-şi ridice tabăra în pustiu şi să se smiorcăie că vor să se întoarcă în Egipt şi în robie pentru prazul şi ceapa de acolo. Poate că tăcerea lui Dumnezeu are motivele ei.

Mă duc cu gândul la Agnes. De când era copil, Agnes credea în Dumnezeu. Nu numai că credea, era plină de înflăcărare. Voia să facă lucruri mari pentru Dumnezeu. Spunea că vrea să “Îl iubească pe Isus aşa cum nu a mai fost iubit niciodată.” Ştia că Isus este cu ea şi avea un sentiment netăgăduit că El o cheamă. Ea a scris în jurnalul său: “Acum sufletul meu trăieşte o pace şi o bucurie absolute.” A experimentat o unire atât de profundă şi continuă cu Dumnezeu, încât era pentru ea ca o răpire sufletească. A plecat de acasă, a devenit misionară, I-a dat lui Dumnezeu totul.

Şi apoi Dumnezeu a părăsit-o.

Cel puţin aşa a simţit ea. Unde este credinţa mea? se întreba ea. Chiar şi în adâncul sufletului meu nu a mai rămas decât goliciune şi întuneric…Doamne, cât de dureroasă este această suferinţă necunoscută…Nu am credinţă. Ea încerca să se roage: “Rostesc cuvintele rugăciunilor scrise – şi încerc din răsputeri să scot din fiecare cuvânt dulceaţa pe care o are de dat. Însă rugăciunea mea în unire cu Dumnezeu nu mai e. Nu mă mai rog.”

Privind lucrurile din afară, ea muncea, slujea, zâmbea. Însă spunea că zâmbetul ei nu este decât o “mască, o mantie care acoperă totul.”

Acest întuneric, această uscăciune şi durere provocate de absenşa lui Dumnezeu au continuat să existe în sufletul ei an după an, cu o scurtă pauză timp de cincizeci de ani. Acesta a fost durerea secretă a lui Agnes, cunoscută mai bine sub numele de Maica Tereza.

Scrisorile care exprimau chinul ei lăuntric au fost un secret în timpul vieţii ei şi a a cerut să fie distruse. Dar s-a întâmplat un lucru ciudat. Faptul că ea a fost gata să persevereze în ciuda unor îndoieli atât de chinuitoarele aduce oamenilor o mângâiere şi o putere pe care o viaţă interioară de tihnă şi certitudine nu le-ar putea aduce niciodată. După cum prin viaţa ei a fost o slujitoare a celor săraci, tot aşa prin chinul ei a devenit o misionară pentru cei care se îndoiesc.”

         Preluat din cartea “ Credinţă şi îndoială” scrisă de John Ortberg

Cei mai valoroşi oameni!

Cu o mare uşurinţă pot să-mi amintesc o zi din acea vreme. Cu uşurinţă deasemenea pot descrie fiecare clipă pe care am petrecut-o împreună atunci. Zi şi noapte parcă ne lipeam unul de altul. Mai ştiu chiar şi prima oară când am bătut mingea în faţa blocului sau cum ne-am bătut cu pietre cu vecinii. Nu mi-e greu deloc să ştiu care-ţi sunt hobby-urile, culoare preferată şi visele. Pot descrie evenimente unice trăite impreună cu tine. Ştiu care ţi-au fost cele mai mari temeri şi ştiu care ţi-au fost totodată slăbiciunile. Ştiam totul despre tine la fel cum ştiai şi tu la rândul tău totul despre mine. Acum după ani tot ce ştiu este că trăieşti undeva în acelaşi loc. Am detalii despre statutul tău social, cred că ai şi-un câine, şi mai stiu că nu mai ştiu nimic despre tine. Obişnuiam să ne zicem la acea vreme că suntem cei mai buni prieteni…adevăraţi prieteni. Obişnuiam să credem că vom creşte mari şi vom locui unul lângă altul. Nu anticipam că azi după ceva mai bine de 10 ani, nu o să ne ştim nici măcar numerele de telefon. Nu ne trecea prin cap că ne va fi greu să găsim un timp cât de scurt pentru a-l petrece iar împreună. Şi iată-ne azi unde-am ajuns. Nu numai distanţa fizică ne desparte. Suntem total neinteresaţi unul de altul. Dacă unul din noi s-ar însura nu ştiu dacă ne-am regăsi pe lista invitaţilor.

Să nu fiu tragic, înţeleg că fiecare din noi am avut prieteni buni în copilărie iar acum azi nu-i mai avem. Înţeleg că asta poate suna ca o scuză şi o accept. Însă ce se întâmplă în timpul recent, de ieri de alaltăieri când tot aşa fiecare din noi am avut prieteni şi noi înşine eram prietenii unora? Am cel puţin alte 2-3 nume cu care s-a repetat aceeaiaşi poveste ca-n copilărie. Eram prieteni buni şi-adevăraţi iar acum fiecare crede despre celălalt că este o amintire. Şi aşa şi este. Eu sunt o amintire pentru el iar el este o amintire pentru mine. Cel mai ciudat însă, este că această amintire are un nume, o viaţă şi poate are nevoie iară-şi de-un prieten precum cel care-a fost atunci.

De aceea preţuiti-vă prietenii pentru că doar astfel veţi fii cu adevărat prieteni. Şi nu uitaţi prietenul adevărat iubeşte oricând…iar acest “oricând” îl înţeleg  ca fiind valabil şi atunci când anii te despart, drumurile te despart sau chiar certurile te-ar despărţi. Oricând înseamnă mai mult de-atât, înseamnă în orice timp, indiferent când, totdeauna, orișicând. Suntem gata să fim astfel de prieteni?

Dumnezeu să ne ajute!

Cand esti prins in mijloc!

E un soi de viaţă dar nu-i deloc viaţă. Este ceva dar nu-i nimic. E zona în care mă-nvârt în gol şi e locul pe care nu-l mai vreau. Nu-l găsesc pe hartă pentru că nu-i oraş şi n-are nume. Nu-l vezi pentru că e în inima mea şi pentru că de obicei nu-mi împovărez prietenii discutând despre acest loc. Şi totuşi…El mă vede. E locul unde albul şi negru formează o “culoare”, unde răul şi binele sunt prieteni, iar lumina dă prioritate întunericului. Nu am pace dar nu simt că nu o am. E tocmai locul din mijloc. Am ajuns aici cumva dar nu-mi amintesc cum. Tot ceea ce văd în faţă văd şi în spate. Stânga mea e şi dreapta mea. E un loc de mijloc. În termeni biblici sunt “căldicel”.

E cel mai riscant loc unde aş putea fi pentru că îmi zic nestingherit că… Nu-s neprihanit dar nici cel din urmă păcătos, nu-s devotat dar nici indolent. Din păcate sunt un mergător la biserică dar sunt şi unul care-a rămas în lume, sunt ascultător bun dar care are o limită.

E şi Domnul prin preajmă bătând la uşă…Deja I-am deschis! Pe mai departe orice cuvânt e de prisos pentru a exprima ce se-ntâmplă.

Sunt FERICIT, încearcă şi tu!

Fantomele

Curcubee pline de culori, raze gigantice de lumină şi toată atenţia este abonată când este vorba de ei sau când e vorba de noi.

Dar hai să nu încep iar cu ideiile mele fantasmagorice şi credeţi-mă că vreau să fiu cât mai clar. Întocmai de aceea simplific explicaţiile în aşa fel încât să nu aveţi nici unul impresia că scriu în taine.

Nu suntem pe marile scene sau ecrane ale lumii. Nu suntem oamenii care să umple micile ecrane şi despre nici unul dintre noi nu s-a scris nimic în Jurnalul Bihorean…şi totuşi…Suntem oamenii cărora li se pune zi de zi înrebarea prea bine cunoscută: “Ce mai faci?”. Suntem oamenii cărora le sună telefonul zilnic. Suntem oameni care ne întelegem bine unii cu alţii şi suntem oameni care ţin cu drag la conceptul de comunitate…Că doar şi pentru aceasta mergem duminica la biserică nu?

E ceva rău în asta? Doamne fereşte. Nu cred că Dumnezeu mă vrea pe Lună, întrucât dacă asta ar fi dorit, cu siguranţă sistemul meu respirator era cel putin diferit, dacă nu inexistent. Este clar că Dumnezeu ne vrea unul lângă altul. Dar spunând doar asta nu am spus tot. Dumnezeu nu ne vrea unul lângă altul, El ne vrea unul în relaţie cu altul. E ciudat pentru că zi de zi numai călătorind cu tramvaiul, stau în preajma a sute de oameni şi totuşi pentru ei nu sunt decât o fantomă. E ciudat pentru că zi de zi numai călătorind cu tramvaiul, stau în preajma a sute de oameni şi totuşi pentru pentru mine ei nu sunt decât nişte fantome.

Despre acest lucru ar putea spune fiecare că este ceva normal iar eu nu vin să demolez acest lucru. Vin însă cu observaţia că acest lucru nu este normal ci tragic. Drama acestui lucru având la bază cel puţin 2 motive:

1) Acest lucru îi doare.

2) Acest lucru ne doare.

Mă uitam azi la un bărbat. Mi-a atras atenţia din momentul când m-a întrebat parcă zâmbind dacă autobuzul în care se urcase era cel corect. “- Da!” i-am spus eu. “- Acesta este autobuzul bun.”. Imediat s-a aşezat şi până la staţia în care a coborât aveam să-i obeserv tristeţea inimii ( poate că pentru asta m-a inspirat serialul “Lie to me” ). Aş zice că era un muncitor devotat, pentru că era obosit. Dar lucrul cel mai izbitor este că se uita doar într-o singură direcţie. Spre podeaua autobusului. Nu avea verighetă şi nu bag mâna-n foc că locuia cu cineva în casă.

Autobuzul era destul de populat iar afară toată lumea era în mişcare. El se uita doar la podea. Ce frumuseţe o fi avut acea podea nici azi nu ştiu. Însă pot specula. Omul se uita la podea pentru că şi podeaua se uita la el. Omul era invizibil pentru toţi şi doar podeaua era asemeni lui. Toţi o calcă în picioare şi o ignoră, dar pe umerii ei se aşează toţi. Poate că aşa era şi omul nostru. Cu siguranţă era util la locul său de muncă însă posibil ca el să nu fi fost decât o simplă fantomă pentru restul populaţiei LÂNGĂ care trăia. La fel ca ceilalţi oameni din autobuz nimeni nu i-a zis nimic şi prea puţini l-am privit. Să fie invizibilitatea un motiv care să producă răni? Absolut!

Oamenii din jur trăiesc durerea invizibilităţii exact aşa cum o trăim şi noi. Nu-mi spuneţi că aţi fost la biserică şi nu aţi fost ocoliţi. Nu-mi ziceţi că vouă vi se pune cu un real interes întrebarea: Ce mai faci? Pentru că mă minţiţi.

Ce-i fain, este că deşi suntem doar fantome…într-un anume fel şi Dumnezeu este tot ca noi. El este Duh şi cu El putem vorbi oricând şi oriunde.

Doamne ajută!

Bon Appétit!

Aş vrea să scriu ceva. Nu încerc să par spiritual dar nici nu o sa mă prefac că aş fi “străin de viaţa lui Dumnezeu.”Cuvintele care-mi răzbat mintea nu sunt nobile ba chiar pot părea banale. Insă nu mi se pare deloc echilibrat ca zi după zi să-mi  obişnuiesc “comunitatea” cu cuvinte care mai de care mai amare şi pesimiste. Azi am un gând optimist şi nu fac show cu asta. Ba dimpotriva este vădit faptul că sunt ca vremea, care se schimba teribil de subit de la o zi la alta. Dar sa vezi…Este o altă zi de vineri şi m-am trezit aşa cum fac de obicei într-o notă sumbră. Motivul? O dimineaţă fără Isus, e ca şi o ciorbă fără sare şi eu un mare împătimit al consumului de sare, m-am delectat cu această ciorbă încă din zori. Asta până să decid să citesc din Scripturi. În acest punct trebuie să recunosc că în ultima periodă am fost cam defect,  rareori apropiindu-mă de Scriptură şi citind pe îndestulate tot felul de chestii. Aşa că azi am deschis Scriptura, gândindu-mă doar la faptul că înfăptuind cel puţin atât o să imi adaug la CV-ul meu spiritual o altă zi nu chiar groaznică. M-am apropiat de primele capitole din Isaia şi le-am citit în viteză. Încercând să îmi închipui că voi citi mai multe capitole fără să fiu afectat de vreun verset pentru că nu e prima dată când citesc cartea Isaia, am trecut uşor de cuvintele celeste care-L caracterizau pe Dumnezeu în capitolul 6. Am străbătut Cuvântul fără scop iar la capitolul 12 m-am oprit. Motivul? Dumnezeu îmi şoptea în urechi să mai recitesc cuvintele acelui capitol. Am rămas mut. Credeam cu convingere că Dumnezeu era supărat pe mine pentru greşelile cărora nu le putem ţine şirul. Aveam dreptate, însă numai într-o anumită măsură. Din cauza greşelilor de tot soiul eram cam sceptic faţă de apostolul Ioan care ne-a zis că dacă ne mărturisim păcatele El este credincios şi drept să ne ierte şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Dar acum citind capitolul 12 nu am putut să rămân cu o credinţă împrăştiată. Am înţeles că trebuie să ies din groapa în care nesocoteam eternul mai ceva decât păcatul, şi m-am lăsat “înmuiat” de Olar. De-acum totul e minunat. Până când? Până la o nouă întâlnire cu Scriptura. Şi totodată ştiu ceva. Că este mult prea sec să mă apropiu de Scriptură ca şi cum m-aş apropia manualul de matematică. Ca să am parte de un cuvânt din Scriptură trebuie să fiu flămând. Înţeleg că de prea multe ori am citit din Biblie şi am închis-o neprimind nimic pentru că m-am apropiat de ea întocmai ca şi un om care este extrem de sătul şi care totuşi ar mai vrea o porţie de mâncare. Sper să nu mai repet aceaiaşi gafă iar vouă vă doresc poftă bună.